L-am văzut pe primarul Slatinei, Mario De Mezzo, vorbind pe TikTok despre intenția de a da o clădire, aflată acum în ruină, în administrare gratuită Asociației Prichindeii Isteți. Fără scop politic, fără gest politicianist – doar din dorința de a ajuta copiii cu autism. Cel puțin așa spune.
L-am văzut și pe prefectul de Olt citind de pe prompter același mesaj de bunăvoință: că sprijină Primăria și că vrea ca acest proiect să se realizeze cât mai repede. Și totuși, după două proiecte respinse pentru lipsă de legalitate, tot ceea ce vede opinia publică sunt niște comunicate, filmulețe și replici transmise pe rețele sociale și bineînțeles prin presa de casă(n.n. fiecare după posibilități).
Întrebarea este, dacă toată lumea e mânați în luptă de aceleași intenții bune, dacă ambele tabere spun că o fac din umanitate și în interesul copiilor, atunci unde se rupe lanțul? Cum se face că doi prim-juriști ai statului, fiecare cu departamente întregi de specialiști, nu reușesc să se așeze la aceeași masă și să scrie împreună un proiect care chiar să stea în picioare? Dacă juriștii de la Primăria Slatina au dat chix cu două proiecte iar cei de la Prefectura Olt au văzut lipsa de legalitate(n.n. nu am aflat motivele din comunicarea prefectului, nu le-a verbalizat, cum la fel nu am auzit nici soluția ci ceva de genul ” noi știm da’ nu vă spunem”) de ce nu vedem o conlucrare a minților “juridice”?! Până la urmă, vorbim despre două instituții publice, nu despre Primărie și Prefectura-o firmă privată care oferă consultanță pe bani, sau invers. Într-o societate normală și nu bolnavă și obsedată doar de jocuri politice, Prefectura Olt și Primăria Slatina ar trebui să fie parteneri, nu adversari, cu atât mai mult cu cât vorbim despre o categorie de persoane vulnerabile care fără voia lor au ajuns în mijlocul acestei mascarade dar care totuși își duc crucea cu demnitate.
Să respingi un proiect poate fi corect legal, dar a-l repara împreună ar fi fost corect moral. Iar dacă Primăria a greșit de două ori, vina nu e doar în pixul semnăturii, ci și în lipsa acelui dialog real care ar fi trebuit să existe de la început. Între timp, cum spuneam, copiii cu autism și familiile lor rămân exact în același loc: în așteptare. Așteaptă ca cineva să iasă din logica de imagine, să lase la o parte camerele, postările și prompterele, și să construiască – legal, simplu și concret – ceea ce s-a tot promis. Pentru că, dacă toți spun că o fac „pentru copii”, poate ar fi cazul să și demonstreze. Cu fapte, nu cu vorbe frumoase sau mai puțin alese.
P.S. Eroii nu sunt nici De Mezzo și nici Floreanu. Eroii sunt prichindeii și familiile lor!
